A fost un academician, avocat, critic literar, eseist,
estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român
mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914,
ministru de interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului
XX
ROLUL LUI TITU MAIORESCU: La 28 noiembrie obține la
Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime dotal".
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre
„Educațiunea în familie”. Tot în decembrie se întoarce în
țară și se stabilește în București.
FONDAREA JUNIMII: Anii 1860 au mai însemnat pentru
Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor
variate probleme de cultură adresate unui public destul de
larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I.
Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea
activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile
Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri
Literare.
CRITIC LITERAR:Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația
anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură
originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul
al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace
artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă
Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și
articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea
se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții.